Cum am ajuns să fiu stresat ?! Despre competiție, presiune și adevărul pe care l-am evitat ani de zile

Există momente în viață în care nu mai poți spune „sunt bine”.

Nici „o să treacă”.

Nici „mai rezist puțin”.

Există un moment în care trebuie să recunoști un adevăr simplu și dureros:

stresul nu vine doar din lume — vine și din tine.

Mult timp am crezut că stresul meu e cauzat de ritmul vieții, de responsabilități, de oameni, de proiecte.Dar după ani de oboseală, la finalul unei săptămâni foarte intense dar care nu avea nimic special, am înțeles ceva ce a schimbat tot:

Sunt stresat pentru că sunt extrem de competitiv.

Și competiția, atunci când nu mai are măsură, devine o formă de auto-sabotaj.

Competiția m-a ridicat.

Mi-a dat energie, direcție, forță, identitate.

Dar, treptat, competiția mea s-a transformat într-o presiune permanentă.

Nu mai era un impuls să cresc — era un standard imposibil de atins.

Așa am ajuns să trăiesc ca într-o cursă în care nu mă urmărea nimeni, dar eu continuam să fug.

Să alerg.

Să trag.

Să demonstrez.

Și fiecare reușită venea cu aceeași întrebare epuizantă:

„Bun… și acum ce urmează?”

Fără pauză.

Fără satisfacție.

Fără bucurie.

Competiția sănătoasă te motivează.

Competiția permanentă te topește pe dinăuntru.

Și în timp am început să văd efectele:

– Nu mă mai bucuram de nimic.

– Mă comparam constant.

– Nu puteam să mă opresc mental.

– Somnul era o luptă, nu un refugiu.

– Mintea era în alertă chiar și în momentele frumoase.

– Mă judecam dur, ca și cum valoarea mea era direct legată de următoarea performanță.

Corpul îmi dădea semnale.

Mintea șoptea avertismente.

Dar ego-ul continua să alerge.

Până într-o zi în care am simțit ceva diferit:nu oboseală… ci defecțiune.

Un STOP invizibil.

Un semn că am dus competiția cu mine și exclusiv cu mine mult prea departe.

A fost momentul în care mi-am recunoscut, poate pentru prima dată sincer:

nu eram doar stresat — eram deconectat de mine.

Și aici a început schimbarea.

Nu în forță.

Nu în spectacol.

În liniște.

În sinceritate.

În acel spațiu interior în care am înțeles că victoria fără sănătate devine de fapt o pierdere.

Așa am ajuns, încet, la NeuroCalm.

Nu ca fondator.

Nu ca om de business.

Ci ca primul client al meu.

Ca un om care avea nevoie să se întoarcă la el.

Să învețe pauza.

Să învețe respirația.

Să învețe să spună „ajunge pentru azi”.

Să învețe să trăiască, nu doar să performeze.

Competiția încă face parte din mine.

Dar acum are un loc, nu un tron.

Are limite, nu control.

Are scop, nu putere absolută.

Și dacă citești asta și simți că povestea îți seamănă, îți spun un lucru important:

Nu ești singur.

Și nu ești defect.

E doar corpul tău care îți spune că ai alergat prea mult.

E doar mintea ta care vrea să respire.

E doar sufletul tău care îți cere să te oprești puțin, să te asculți, și să te întorci la tine.

Uneori, vindecarea începe cu o singură propoziție spusă sincer:

„Da, sunt obosit. Și merit să fiu bine.”